Mă trezesc adesea, Doamne, adâncintă-n gânduri, navigând prin marea trăirilor inimii mele și ajung de fiecare dată la același punct central al căutării mele: DORUL. Mi-e dor de Tine, Doamne! Mi-e dor de chipul Tău! Și din nou mă găsesc șoptind într-un glas rugător: Chipul Tău, Doamne, aș vrea să-l văd, aș vrea să-l port, să-l oglindesc...
Deschid apoi Cuvântul Tău și Te descopăr din nou, dar parcă mai luminos și mai frumos ca ieri! Te văd ca Dumnezeul Creator, unicul Dumnezeu, Cel care l-ai creat pe om după chipul și asemănarea Ta, doar cu puțin mai prejos de îngeri (Geneza 1:26, Geneza 2:7, Psalmul 8:4,5). Te văd cum de la început ai dorit să-ți oglindești chipul în creație, ți-ai dorit o apropiere autentică și o relaționare față în față cu omul, coroana creației Tale, apropiere care a fost destrămată în mintea omului din cauza păcatului din Eden (Geneza 3:8-10). Și de atunci, până în vremea Domnului Isus, omul Te-a privit de departe, fără să îndrăznească să se apropie, pentru că aceasta a fost roada păcatului: condamnarea, rușinea și depărtarea de Dumnezeu. Parcă aici ar fi trebuit să se încheie această poveste a relației dintre Creator și creația sa, însă nu...este abia începutul frumoasei istorii a dragostei lui Dumnezeu. Trecură vremi în care omul trăia purtând în sine urmele depărtării de Tine, însă dragostea Ta și dorința Ta de apropiere nu încetaseră și Te văd cum din generație în generație ai căutat oameni cărora li Te-ai descoperit pentru ca ei la rândul lor să Te facă cunoscut omenirii (Numeri 12:8a). Istoria s-a desfășurat așa mii de ani, până când a sosit vremea mântuirii. Te-ai întrupat, ai luat chipul creației Tale pentru a-i oferii omului din nou harul de a se apropia de Tine (Ioan 1:14, Ioan 1:18, Filipeni 2:6, Coloseni 1:15). Dacă până în vremea lui Isus omul Te privea de departe, acum avea șansa să Te privească în ochi. Mă înfior la gândul că Tu, Dumnezeu, Isus, a coborât la noi! Ce har pentru oamenii din vremea aceea, să poată vedea privirea Ta cea blândă, să-Ți privească zâmbetul, să-Ți vadă lacrimile, să-Ți audă glasul, să-Ți simtă mângâierea... Ce n-aș fi dat să fi fost și eu măcar o zi cu Tine Isus! Să luăm la pas potecile prăfuite, ținându-mă de mână, să Te văd, să Te aud și să Te simt, fiind acolo, lângă Tine...
Dar acum, aici, pentru cât sunt pe pământ, Îți văd chipul în toți ai Tăi. Îți aud glasul în vânt, în tunet, în trilul păsărilor. Îți simt mirosul în fiecare floare și-Ți simt mângâierea în adieri de vânt și-n razele de soare. Îți văd frumusețea Doamne în tot ce ai creeat, însă niciodată dorul acesta din inima mea nu va fi stâmpărat deplin... doar atunci când voi închide ochii pentru ultima dată aici și-i voi deschide pentru veșnicie în cer și primul lucru pe care-l voi vedea va fi Chipul Tău, Doamne!
"Dar eu, în nevinovăţia mea, voi vedea Faţa Ta: cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău." Psalmul 17:15