De ce printre stânci cu pietre ascuțite?
De ce prin mlaștini pline de noroi?
De ce nu pe cărări deja bătătorite?
O știm, Doamne, doar noi doi...
De ce nu prin câmpii pline de izvoare limpezi,
Ci prin pustiu-acesta de soare dogorit?
De ce în groapa aceasta a leilor flămânzi
Și nu lângă o oază să stau eu liniștit?
De ce nu prin holdele coapte să strâng snopii,
Ci să mă aplec neghina s-o aleg și s-o arunc?
Să crească grâul drept și nu în voia sorții
Și orice vulpe a amăgirii s-o alung!
De ce pe aici? E uneori o taină...
Dar, Doamne, știu că sunt în mâna Ta!
Nici o zbârcitură pe a mea haină
Nu va fi când voi ajunge în Împărăția Ta!
Căci prin foc a fost îndepărtată zgura
Și prin apă am fost spălat și curățit.
M-ai zdrobit ca să-mi răstignești firea,
Ca azi să fiu prin Harul Tău sfințit!
Poate că adesea plâng în taină,
Căci durerea este greu de suferit,
Dar Tu-mi ștergi lacrimile cu-a Ta mână
Și-mi spui mereu că singur nu-s și cât sunt de iubit!