Când se duc cei dragi,
Se-ntorc acasă;
Se naște un gol în inimă,
Un dor adânc, de nedescris,
Un foc mistuitor ce nu poate fi stins...
Udăm cu lacrimi a lor urme
Și plângem c-au plecat,
Însă dorul ce rămâne în sufletul cel însetat,
Este dorul după veșnicie,
E speranța revederii
În splendoare și armonie
Cu Mântuitorul nostru drag,
Cu toți cei ce-au ajuns acasă-n prag,
Cu cei ce au fost cândva, la fel ca noi, trecători
Și-au fost transformați în cerești locuitori.
V-om plânge atunci de bucurie,
De izbăvirea ce-am primit,
Iar lacrimile izvorâte din al dorului zenit
Vor fi rubine de iubire,
Prețioase perle de fericire,
C-am ajuns și noi acasă
Lângă toți cei dragi ce-au adormit,
Ș-om deschide ochii-n îmbrățișarea călduroasă
A Tatălui Ceresc ce L-am iubit!
